Viaţa cotidiană stă, în mare măsură, sub zodia esteticului. Chiar şi educaţia presupune un registru estetic. Se vorbeşte despre o artă a învăţării şi educaţiei, de educator-artist, de scenariul ficţiunea didactică, unde autorul-profesor işi „joacă” un rol bine definit. Educaţia estetică nu vine să limiteze sau să afecteze libertatea alegerii sau aderării la frumosul autentic. Dimpotrivă, prin intermediul ei, se pregăteşte terenul întâlnirii cu valoarea, ce deschide un evantai de alegeri, opţiuni, asimilări.

Valenţele emoţional – estetice pot fi potenţate nu numai prin intermediul disciplinelor de profil, ci prin toate activităţile instructiv-educative, fapt ce reclamă pregătirea tuturor educatorilor în direcţia formării propriei sensibilităţi. Pentru educaţia estetică, frumosul poate fi atât scop, cât şi mijloc. Frumosul ca scop stă la baza educaţiei pentru artă, adică permite realizarea premiselor pentru înţelegerea, receptarea şi integrarea frumosului artistic. Frumosul ca mijloc întemeiază educaţia prin prin artă, care vizează realizarea unei instruiri  morale, intelectuale, fizice prin intermediul frumosului artistic.

Printre modalităţile de realizarea educaţiei estetice, putem releva educaţia literară, muzicală, plastică, coregrafică; toate acestea pot fi realizate atât în cadre formale de educaţie, cât şi nonformale şi informale. Ca forme de realizare în şcoală a acestui tip de instruire, reţinem lecţiile la toate disciplinele de profil (literatură, desen, muzică) precum şi exploatarea valenţelor emoţional-estetice al tuturor lecţiilor predate la celelalte discipline şcolare.

Aptitudinile artistice, că de altfel orice aptitudine, se dezvoltă prin exersare. Formarea lor nu se poate face independent şi izolat de celelalte componente ale personalităţii. Limbajul artelor plastice bazat pe formă şi culoare incumbă valenţe proprii în vederea declanşării trăirilor estetice. Linia, culoarea şi forma imprimă imaginii plastice un specific aparte. Se pot distinge două direcţii în elaborarea imaginii plastice, una în care se constată o corespondenţă formală între imagine şi obiectele lumii reale şi alta în care imaginea este rezultată fuziunii unui sistem de semne din a cărui cauză se realizează o „camuflare” a obiectelor şi fenomenelor reale.

În procesul de predare-învăţare, culorile influenţează pozitiv percepţia, atenţia şi memoria, sporind gradul de inţelegere şi asimilare. Utilizarea unui câmp cromatic variat sporeşte randamentul activităţii intelectuale şi influenţează conduita umană prin declanşarea de trăiri afective pozitive. Studiindu-se influenţa culorilor asupra proceselor psihologice s-a constatat că elevii care studiază materiale didactice cu vizualizare cromatică obţin performanţe superioare celor care studiază pe materiale cu vizualizări acromatice.

Culoarea este viaţa, este „energie radiantă care ne influenţează în mod pozitiv sau negativ, indiferent dacă ne dăm seama sau nu ne dăm seama de acest lucru” afirmă Johannes Itten, unul din marii practicieni ai culorii.

Copilul, beneficiarul de artă, omul de mâine, capătă „gramatica” limbajului pe care îl utilizează în înţelegerea artei sau, poate în crearea ei, iar animatorul şi mentorul acestei achiziţii este fiecare dascăl. Avem menirea ca pe lângă înzestrarea copiilor cu noţiunile şi cunoştinţele fundamentale ale ştiinţei, să facem înţelese mesajele artistice, să „cultivăm spiritul”, gustul, simţul estetic. Astfel, vom folosi fiecare prilej din activitatea didactică pentru a reliefa frumosul, dar ora de educaţie plastică rămâne cadrul în care se pot dobândi sistematic şi pot fi făcute înţelese noţiunile limbajului specific.

Obiectivul general al orelor de Educaţie plastică cuprinde două aspecte principale şi anume: a. Dezvoltarea la elevi a gândirii artistico-plastice

  1. Dezvoltarea sensibilităţii şi gustului artistic şi estetic.

Trăim într-un univers cosmic, iar culoarea, această fermecătoare însuşire a tot ce ne înconjoară, aduce în sufletul nostru bucurie sau tristeţe, căldură sau răceală, linişte şi prospeţime sau agitaţie şi preocupare, ne face să ne simţim mai aproape sau mai departe de ceva. De felul în care ne amenajăm ambianţa cromatică depinde în mare măsură echilibrul şi bogăţia trăirilor psihice. Un om care a fost educat în spiritul frumosului, nu numai că va şti să aprecieze un lucru de artă, sau va şti să privească şi să înţeleagă un tablou într-o expoziţie, dar – lucrul cel mai important – acel om va deveni un om sensibil ce va căuta să creeze ambianţă în tot ce-l înconjoară, să păstreze frumuseţile naturii, să-şi organizeze un spaţiu cromatic care să-l stimuleze şi să-i creeze sentimente plăcute. Un om sensibil este un om bun.

Experienţa estetică a elevului nu se acumulează numai în şcoală. Mediul informal abundă în stimuli estetici care, integraţi de către profesori în cadrul lecţiilor, se pot constitui într-o bază de susţinere şi de realizare a educaţiei estetice. Instruirea prin ştiinţe şi formarea estetică prin arte sunt activităţi complementare care se stimulează reciproc.

Literatura de specialitate propune două grupe de obiective urmărite de educaţia estetică şi anume:

  1. obiective privind formarea capacităţii de a percepe, de a însuşi şi de a folosi adecvat valorile estetice;
  2. obiective privind dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice.

Metodele şi formele de realizare a educaţiei a educaţiei estetice sunt aceleaşi, în cea mai mare parte, ca şi cele activate în întregul proces educativ. Ca metode specifice reţinem exerciţiul, explicţia şi demonstraţia. Exerciţiul poate să îmbrace mai multe forme:

Exersarea unor capacităţi perceptive (ascultare, discriminare a formelor şi culorilor), exerciţii de traducere reciprocă a limbajelor artistice (de trecere de la limbajul muzical – de pildă – la cel literar sau plastic, printr-o „povestire sau vizualizare” a fluxului sonor) sau exerciţii tehnice (receptarea instrumentelor, exersări cromatice, mişcări coregrafice). Explicaţia intervine ca moment introductiv în achiziţionarea de cunoştinţe teoretice sau în dobândirea de deprinderi artistice specifice. Demonstraţia este mai la îndemâna cadrului didactic specializat într-un domeniu al artei.

Însuşirea estetică presupune înfăptuirea unei sinteze între individual şi general cu ajutorul imaginii artistice. Arta este, deci, principala modalitate prin care se înfăptuieşte relaţia estetică dintre om şi realitate. Valenţele formative ale artei rezultă tocmai din multiplele posibilităţi pe care le include mesajul artistic, prezent în orice operă de artă autentică, de a descoperi şi pune în evidenţă cele mai intime şi profunde laturi ale sensibilităţii umane.

Temeiul educaţiei estetice rezidă tocmai în acest proces de comunicare între „obiectul estetic  şi subiectul care receptează. Finalitatea pedagogică a comunicării este dată de valoarea estetică cu care este înzestrat acest „obiect”.

În esenţă educaţia estetică urmăreşte pregătirea elevului pentru actul de valorificare (receptare, asimilare) şi cel de creare a valorilor estetice. Chiar dacă nu există coordonare sau un acord axiologic între ceea ce se desfăşoară în şcoală şi ceea ce se întâmplă în afara ei, cadrul didactic rămâne în continuare, factorul principal, care va integra experienţele variate ale elevilor, corelându-le şi interpretându-le împreună cu ei, respectând standardele axiologice autentice.

<<< Arta Naiva